MNAR-ul are două brațe mari – brațul românesc, unde stau toate obiectele care au primit titulatura de artă și care sunt născute pe teritoriul țării sau sunt născute din mâinile creative ale românilor, și brațul european, compus din obiecte venite din toată Europa, sau dacă nu din toată Europa, măcar dintr-o parte a ei.

Deși nu este un muzeu imens, plimbarea într-o singură zi dintr-un braț în altul al muzeului este o sarcină care e de îndeplinit doar de cei cu stea în frunte, căci muzeul adăpostește teribil de multe exponate. Mă rog, mai există și varianta unei vizite pe fastforward, din lipsă de timp sau din lipsa unei dorințe către o explorare mai profundă.

Pentru cine vrea să VADĂ muzeul și să își aloce timp de stat față în față cu exponatele, în discuții imaginare cu ele, cu timpul din care vin și cu situațiile evocate prin ele însele, cel mai util lucru de făcut ar fi vizitarea unei singure galerii într-o zi.

Așa am făcut și eu, când, în timpul săptămânii, să tot fi fost o zi de miercuri sau joi, am atacat partea de artă românească, pregătită pentru această misiune de cu o zi în urmă. Am venit cu telefonul încărcat, cu spațiu pe telefon, cu încălțăminte lejeră, fără tocuri, fără talpă înaltă sau grea, echipată cu tot ce mi-ar fi necesar pentru cele câteva ore pe care le estimam a le petrece în muzeu.

Evident, am stat acolo aproximativ 3 ore și aș mai fi stat, însă am început să simt bătrânețea vârstei mele apăsând pe coloană, după atâta timp pe care l-am petrecut mai mult stând în picioare în fața exponatelor decât mergând. Așa că a trebuit să abandonez misiunea, în sensul că spre final, când ajungeam în era noastră, modernistă, ultramodernistă, ultrarealistă și oarecum contemporană, exponatele au defilat prin fața mea ca într-un film.

În urma experienței, deși am ieșit din muzeu cu o ușoară durere de spate, am plecat cu sufletul ușor și senin și cu plămânii plini de aer, de parcă tocmai ce descoperisem că la muzeu e locul în care te duci ca să respiri cum trebuie atunci când te simți astenic în fața vieții. Din acest motiv, îmi asum de foarte mult timp dureri de picioare și de spate, deși, în perioada tinereții, vizitele la muzeu nu conțineau și aceste drame.

Doar uluire, cu gândul că obiectele în cauză răsună a viață dintr-o mare negură a timpului, asta pe vremea în care timpul, în mintea mea, avea niște înțelesuri colosale. 500 de ani de istorie văzuți acum 20 de ani nu mai au aceeași putere asupra mea ca 500 de ani văzuți acum, dar tot mă impresionează, în sensul că viața trăită de oameni care nu mai sunt de sute sau mii de ani rămâne viață și în afara vieții lor.

Hot-spot-uri ale Galeriei Naționale (în viziunea vizitatorului care scrie aceste rânduri)

Galeria Națională începe cu obiecte de cult din perioada secolelor XIII-XIV, iar eu le apreciez pe acestea în mod particular pentru că au supraviețuit timpului, într-o regiune care a supraviețuit fiind destul de agitată aproape în permanență, dpdv istoric. Îmi plac pentru că sunt frumoase din punct de vedere estetic și pentru că sunt legate, multe dintre ele, de nume cu multă semnificație pentru istoria acestui loc. În afară de acest lucru, nu m-am legat sufletește de ele.

În schimb, am dezvoltat o legătură sentimentală, emoțională și cum vreți voi să îi mai spuneți, cu minunățiile prezentate mai jos. Primele 3 din listă sunt iubirile mele pe termen lung, am stabilit legătura acum mulți ani, să tot fie 6-7 ani, și de atunci, a rămas legată bine. Ultimul punct e new-entry, nu am idee dacă aceste exponate erau acolo sau nu la vizitele anterioare, însă acum ne-a fost dat să privim ochi în ochi (am să vă prezint cu altă ocazie de ce sunt așa de cucerită de ele, deși tot ceea ce pică sub aripile cuvântului artă nu trebuie explicat nimănui – însă o să vreau să vă spun ce mi se pare așa de năucitor la aceste obiecte).

• Iconostasul Bisericii Hanul lui Șerban Vodă din București
• 2 picturi semnate de Nicolae Grigorescu, și anume Portretul Mariei Nacu și Țiganca de la Ghergani
• Sala Dimitrie Paciurea, iar iubirile mele de top de aici sunt Himera Văzduhului, Himera Apei, Sfinxul și Zeul Războiului
• Crucile din sec. XVI-XVII cunoscute sub numele de engolpioane

Mai jos, o să vă las câteva fotografii cu fiecare dintre aceste obiecte de artă, iar dacă vă plac în mod particular, vă sfătuiesc să le vedeți în persoană.

Și dacă nu vă plac, tot vă recomand o vizită pe post de liniștit mintea, pentru că, în muzeu, cel mai des o să se audă doar zgomotul propriilor pași și, pentru că e liniște în general, mintea o să vă roage să pășiți și mai încet, mai rar, și, eventual, să stați, iar asta e o rețetă fenomenală împotriva felului în care ne ducem noi viața, care este fix opusul acestei descrieri.

În plus, biletul costă doar 20 de lei pentru un adult (deși aveam mască pentru copii, cu mașinuțe, doamna de la casă m-a ginit că, deși sunt o Cosânzeană delicată, sunt și ditai baba, dar nu încă suficient de babă încât să plătesc preț redus, așa că am plătit biletul cum plătește tot muritorul de rând, la preț întreg).

Apoi, puteți să faceți fotografii cu telefonul fără nicio problemă, atâta timp cât vă supuneți regulii ”fără bliț pornit”, asta dacă sunteți ca mine, și vreți să vă umpleți telefonul cu picturi, sculpturi, cărți, etc., și alte exponate, cu gândul că parcă așa ne însușim niște suveniruri din muzeu.

Dacă chiar vă doriți suveniruri, oferta muzeului este destul de limitată din ce am văzut, holul de la intrare e aproximativ auster, cu câteva cărți sau cărți poștale disponibile pentru vânzare. Oricum, nimeni nu merge la muzeu pentru oferta de suveniruri sau materiale, ci pentru oferta de obiecte adăpostite de muzeu, dar un hol ceva mai plin sigur nu ar strica (o să revin eu cu o poveste despre muzeele londoneze, care o sublinieze și această tematică).

La MNAR, pe lângă minunile menționate mai sus, mai sunt și altele, cu siguranță, și vă recomand să le descoperiți cu atenție pe alea care v-ar forma lista de obiecte de basm, asta în cazul în care nu v-ați atașat deja emoțional de diverse tablouri sau sculpturi. La data scrierii acestui articol, mă pregătesc emoțional și tehnic pentru Galeria Europeană, și o să încerc să îmi fac un program săptămânal de mers la muzeu în București, cum își fac alții program de mers duminica la biserică sau vinerea seară în club.

Am zis că încep toamna făcând un ritual de un soi sau altul și, pentru că m-am cam săturat să urlu la lună, am zis să șușotesc discret în muzee, unde sper să vă găsesc și pe voi, făcând același lucru.