Zilele trecute am fost la supermarket, după toate cele care sunt pe plac stomacului meu. Supermarketul e tipul de magazin care îmi place mie cel mai mult – piață nu am pe lângă mine, iar în hypermarket nu îmi place să merg, pentru că mă simt sufocată de toate cele care se scurg din cornul abundenței. Ca să nu mai zic de aglomerația de oameni și de zgomotul de fundal, care ar trebui interzis prin lege. Uneori, e așa de deranjant sunetul acela, încât gălăgia străzii devine muzică. Sigur, începutul acesta macabru și gălăgios aduce aminte de viața de dinainte de pandemie, izolare, carantină și, în general, de molima care s-a dovedit a fi anul 2020.

Supermarketul oferă, în principiu, cam tot ceea ce e necesar la casa omului, fără să te simți agresat de toată oferta de produse, cel puțin așa percep eu lucrurile. Dacă mai e și spațiu decent între rafturi, luxul este și mai mare, la fel cum este și bucuria de a sta și a te uita în pace la ce ar fi bun de adus acasă. Din aceste motive, sunt mare consumatoare de supermarketuri, iar viața mea de consumator se împarte între două creaturi dătătoare de păpică –  Mega Image și Lidl, acestea fiind și cele mai apropiate de mine.

La Mega ajung uneori și fără să vreau, am sentimentul că mi se pune în drum și, pentru că ne cunoaștem deja de multă vreme, nu mă pot face că am altă treabă, că nu îmi trebuie nimic acum, că sunt grăbită, că am mâncat deja și alte asemenea scuze. Simt că m-aș pune într-o situație jenantă și că va trebui să dau explicații ulterior și să îmi pun cenușă în cap. Și sinceră să fiu, parcă nu aș vrea să fiu dojenită de un supermarket cu care mă cunosc de atâția ani și care a fost mereu (pe) lângă mine, indiferent unde am stat de-a lungul timpului. Nu ar fi frumos din partea mea.

În schimb, atunci când merg la Lidl, totul este asumat foarte nemțește, nu iau decizii spontane. Îmi planific drumul din timp, iau sacoșe din pânză cu mine, îmi pregătesc o listă de cumpărături. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, mai ales că acest punct turistico-alimentar al vieții mele nu se află chiar lângă casă. Deci, pentru a ajunge acolo, e clar că nu te lași cotropit de hazard. Pur și simplu simți că ți-a fost predestinat să te duci la Lidl într-o anumită zi și te porți ca atare. Am avut și o perioadă romantică a relației mele cu Lidl, pe când se întâmpla să fie fix peste drum de locul în care locuiam, dar s-a dus romantismul, căci așa am înțeles că se întâmplă în viață.

La Lidl-ul Meu Cel Îndepărtat de Casă (care nu e chiar atât de îndepărtat de casă, doar că merg pe jos până acolo, făcând pași mici și mulți) am fost de multe ori, foarte des cu listuță, de la care m-am abătut frecvent, și probabil că la fel de des freestyle, ceea ce implică lipsa listuței. Cele două situații determină niște emoții foarte diferite.

Prima situație mă face să mă simt de parcă aș escalada Everestul în timp ce pun cu meticulozitate diverse produse în cos. Mă plimb printre rafturi de parcă le-aș cunoaște de o viață și aproape mă simt de parcă Lidl-ul e doar al meu. Restul oamenilor e perceput ca un zgomot de fundal, care dispare cu totul atunci când citesc ingredientele unui produs (deși pe unele le știu atât de bine încât nu mai avem nevoie de prezentări), când analizez oferta de legume și fructe sau când mă uit la diverse produse pentru casă.

Sunt doar eu și o mulțime de lucruri și mă simt de parcă am îmblânzit FMCG-ul – mergi la pas, rostogolește-te, șezi, vino aici! Merg trimfal către casa de marcat, iar coșul meu de cumpărături merge la trap pe lângă mine, toate astea în timp ce aproape că întrezăresc covorul roșu întizându-se pentru mine în zona casei de marcat. Evident, bate vântul din față. E foarte epic totul. După cum vedeți, urc munți, dresez câini, îmblânzesc cai și sunt la Hollywood, toate astea doar pentru că știu foarte bine care o să fie rezultatul listuței mele.

Apoi, e situația cumpărăturilor fără listuță. Nu vă reproduc evenimentul în sine, pentru că strică gloria celui de mai sus, dar acesta implică mult privit în gol și mult privit în coșul de cumpărături. Încerc să îmi aduc aminte ce mai aveam pe acasă, ce am adunat în coș, și cum se pot transforma toate astea într-o eventuală mâncare, însă răspunsul la această întrebare este mereu dificil, pentru că treaba cu bucătăria nu e chiar punctul meu forte. Dar, chiar și în această situație plină de hazard, am învățat să mă conectez la forțe supreme și să mă rederesez alimentar la fața locului.

Asta înseamnă că analizez situația produselor, văd ce e pe acolo și văd cum s-ar putea transforma niște alimente într-o rețetă decentă. În ultima vreme, am început să fiu destul de profi și cu sistemul ăsta. Spre exemplu, la una dintre cele mai recente vizite la Lidl, am stabilit că îmi fac sparanghel cu ou și cu roșii cherry, toate aruncate elegant în tigaie, preparate de foc mic și cu capac deasupra, ca o cireașă pe tort.

Am găsit tot ce îmi trebuia acolo, deși eu plecasem după pizza. Am găsit și sortimente interesante de brânzeturi și reminiscențele mele de gospodină mișto, de pe vremea când eram aproape măritată și nu știam că sunt, s-au pus în funcțiune așa de bine încât simțeam că mă conectez la structurile ancestrale ale universului, cu tot trecutul lui gastronomic. Intrasem în transă în Lidl, eram una cu magazinul din nou, stăpână pe situație, bucuroasă până la Dumnezeu și înapoi, cu gândul că în ADN-ul meu există totuși o genă care mă îndeamnă să mă pun față în față cu cratița și să ne depănăm rețete transmise din străfundurile istoriei genetice feminine, de aici până înapoi la Eva. Acum mă întreb, oare ce i-o fi gătit Eva lui Adam? Am văzut că cu mâncatul de mere nu a mers treaba. Ăla o fi fost gătitul ei? Doar invitația la mâncat de mere, care erau deja acolo? Dacă da, mă pot face și eu Eva oricând.

Revenind la sparanghelul meu cu ou și roșii cherry, în timp ce mă uitam la mugurașii care se împletesc frumos în vârful sparanghelului și mă decideam asupra celei mai frumoase legături de sparanghel care să ajungă în tigaia mea, mă trezesc interceptată de o doamnă care survola zona de legume, ca și mine. Intră în spațiul MEU personal, ca să ajungă și ea la lădița cu sparanghel, pune mâna pe o legătură și, pentru că deja era îngrămădită în aura mea, declanșează butonul conversației – Domnișoară, nu vă supărați, cum gătiți sparanghelul?, mă întreabă ea.

Eu, măgulită, îmi zic că e clar că alți oameni sigur sigur îmi văd gena aia de super profi în bucătărie și îi zâmbesc – degeaba – pentru că aveam masca pe față, și îi zic cu lux de amănunte diverse opțiuni încercate de mine de mai multe ori pentru pregătirea sparanghelului. Îmi mai adresează câteva întrebări tehnice, eu răspund, fiind surprinsă că chiar știu ce să îi zic femeii, îmi mulțumește și ne ducem fiecare mai departe pe drumul propriei rețete.

Pentru mine, asta a însemnat că am mai făcut câteva ture fără sens prin magazin, pentru că m-am lăsat purtată de peisaj. La acel moment aveam tot ce îmi trebuie pentru înfăptuirea mâncării sparanghelicești. Plimbându-mă în zona de produse non-alimentare, mă uitam la diverse chestii pentru casă, fiind într-o fază foarte superficială a privitului – care se împărțea într-o clasificare mentală cu două mari categorii – cute și yuck. În timp ce făceam acest lucru absolut oribil (în loc să mă duc înspre casa de marcat), din spatele meu, se aude vocea unui domn – Domnișoară, cum gătiți sparanghelul?

Mă opresc din ceea ce oricum nu prea trebuia să fac și rămân ușor surprinsă. Mă întorc în direcția persoanei care mi-a adresat întrebarea și îl întreb pe domn ce anume a zis, ca să mă asigur că am auzit corect. Îmi repetă întrebarea despre sparanghel, iar mie nu îmi venea să cred că în decurs de nici 15 minute m-am trezit în fața aceluiași mister exprimat de o altă persoană. Ușor șocată, îi povestesc și acestui domn ceea ce îi povestisem doamnei, întrebându-mă de unde atâta interes pentru sparanghel.

Domnul a ridicat ștacheta. M-a întrebat care e țara de proveniență a legăturii mele de sparanghel. N-am știut să zic, pentru că trebuia desfăcut parțial ambalajul, dar i-am zis că văd că scrie ceva în germană. – Aaa, ăsta e cules de românii noștri!, spune el, axiomatic. Eu nu știu ce să îi zic, dar știam foarte bine despre ce vorbea. După câteva săptămâni de discuții aprige pe la TV despre povestea românilor care culeg sparanghel prin Germania și Austria în plină stare de urgență, în mentalul colectiv, indiferent de opiniile pe care și le-au format oamenii, a rămas cuvântul sparanghel. Alături de stare de urgentă, pandemie, breaking news, stare de alertă, șocant, îmbolnăviri, doctori, linia întâi, teoria conspiranției, stați acasă, declarație pe propria răspundere, spanghelul încununează cu mugurașii lui imaginea câtorva luni cum nu au mai fost, când a trebuit să învățăm o mulțime de cuvinte noi și o grămadă de rețete pentru dieta noastră de distanțare socială.

~~~ articol scris in 2020, pe vremea când noua eră de abia începea ~~~

Video-ul de mai sus e pe post de răspuns aproximativ la întrebarea de m-a alergat prin Lidl. Sigur, eu nu am pregătit niciodată sparanghelul fix așa, dar am fost destul de aproape, așa că, până într-un punct, am prezentat aceeași rețetă, omițând decorul și muzica faină.  🙂