Crăciunul este cu siguranță cea mai mare sărbătoare pe care o aștept în fiecare an. Dacă pentru mulți oameni sărbătoarea în sine are un scop religios înainte de orice altceva, pentru mine acest aspect se pierde în zgomotul de fundal care se naște nu în jurul bebelușului sfânt, cât în jurul scutecelor frumoase în care este înfășată această perioadă de bucurie.

Sunt teribil de încântată de proporțiile magnifice aduse de modernizarea sărbătorii, de scoaterea ei din zona de tradiție, cu ritualurile stabilite foarte frumos și cu semnificație din străbuni. Nu pentru că am ceva împotriva lor, ci pentru că mi s-a lipit de suflet tot ceea ce a adus cu sine piața de consum pe nișa din perioada Crăciunului. Aici, Europa de Vest și Statele Unite sunt dumnezeii acestei transformări, care ne-au transmis niște țeluri de atins din punct de vedere estetic.

Iar eu, ca o păcătoasă ce sunt, m-am aliat imediat cu Moș Crăciunul grăsan, îmbrăcat în roșu, aducător de cadouri îmbrăcate în hârtie colorată. Aproape că am și uitat de sensul religios al sărbătorii, cât și de cel astronomic sau astrologic cu care mai este corelat acest moment. Asta s-a întâmplat și din cauza faptului că am început să stochez amintiri din perioada în care MoșCrăciunul acesta pe care îl ridic eu în slăvi a ajuns din nou pe teritorii românești, după o perioadă lungă de interdicție, în care a fost înlocuit de mai esticul Moș Gerilă.

M-am aliat cu toată estetica venită din afară, iar ceea ce vedeam eu în filme pe vremea când eram copil rareori se regăsea în realitatea noastră de tranziție, pe care mi-o amintesc, așa cum am trăit-o, cam după 1995. Dacă prin filme, cărți, reviste, cărți poștale care veneau din afară, Crăciunul era o fantasmă în culori, cu case decorate, cu luminițe strălucind minunat, cu brazi decorați cu ceea ce aveam să aflu mai târziu că se numește stil sau design…aici lucrurile stăteau destul de diferit.

Și nu că vreau să mă plâng, pentru că bucuria Crăciunului a fost desăvârșită oricum, mai ales atunci când făceam ghirlande de hârtie sau din floricele, cunoscute acum sub numele de pop-corn. Atunci când venea Crăciunul, noi, copiii, intram într-un ditai proiectul de organizare, așa că bucuria era de nemăsurat.

În schimb, îmi aduc aminte, de atunci și de mai târziu, când crescusem deja de ziceai că sunt om mare, de tragediile de luminițe atârnate aproximativ macabru de primăriile din București, cât și din alte orașe. Eu cel puțin așa rememorez amintirile în cauză. Puține zone se puteau mândri cu instalații de lumini frumos aranjate, care să capete un sens și să aibă o imagine de ansamblu, și care să mai și inspire în direcția unei bucurii de o natură sau alta. De obicei, ansamblul era destul de sărăcăcios și trist.

Peste ani, lucrurile s-au mai schimbat și luminițele au început să prindă mai multă viață, să nu mai fie așa mute și seci, și multe discuții au tot apărut în spațiul public legat de necesitatea lor, de mulțimea lor, de prostul gust al lor, iar aici subiectele au fost mai aprinse decât luminițele în cauză. Acum vreo 2-3 ani Bucureștiul era supărat că prin centru aveam luminițe cu simboluri naționale, cum ar fi semnele de pe hainele tradițional românești, că luminițele sunt organizate după culorile steagului nostru, că sunt urâte.

Anul acesta, sectorul 6 a stat în beznă completă, pe acolo nu cred că a trecut vreo lumină divină, și tind să cred că nici Moș Crăciun nu a știut pe unde să aterizeze, mai ales că bulevardul Iuliu Maniu, unul dintre cele mai monumentale bulevarde ale sectorului, avea doar luminat stradal, cel de e acolo mereu. Faptul că nu au fost luminițe a născut alte discuții și supărări în zonă. Fiecare an cu micile lui drame.

Eu viețuiesc în sectorul 4 de vreo 4 ani, timp în care am văzut multe prin zona pe unde mă tot învârt trăind diverse stări. Legat de partea cu estetica de Crăciun, vreau să spun că sunt foarte mulțumită și încântată maxim de straiele frumoase îmbrăcate sub formă de luminițe. Fiind o persoană care ar întinde Crăciun pe pâine în fiecare zi, pot spune că Sectorul 4 bifează destul de bine și de elegant ceea ce cred eu că ar trebui să fie văzut de ochi de oameni în această perioadă.

Decorațiuni frumoase, luminițe în culori potrivite, nuanțe ale culorilor bine alese, combinații fericite de culori, iar aici trebuie să spun că cele mai festive și mai inducătoare de dumnezeire sunt albul, auriul, galbenul și roșul, evident. Deși s-au făcut multe progrese în acest sens, încă se mai întâmplă o situație care mă lasă pe mine fără cuvinte, și anume, drama în care cineva decide alăturarea de luminițe roșii lângă luminițe albastre.

E de departe cea mai de neexplicat variantă, mai ales când vorbim de luminițe pentru că, împreună, lasă senzația lipsei de lumină. Pare că se formează o beznă tristă, iar eu mă trezesc mergând pe stradă uitând de bebelușul Iisus, și uitând chiar și de Moș Crăciun și de bucuria plină de bule pe care ne-a indus-o Coca Cola de acum multă vreme. Mă simt ca o Coca Cola uitată pe masă, fără capac. Nu discriminez pe bază de culoare, albastrul poate să stea și el liniștit alături de culorile de Crăciun, dar să mai fie diluat de altceva. De alb, cum am și văzut că optează primăriile de niște ani. Lângă roșu, par să se instige una pe alta la ceva care nu are cum să fie sfânt și minunat.

Ajung să mă gândesc brusc la hipnoză, dar nu una de bun augur. Simt că luminițele de Crăciun în combinația roșu și albastru sunt acolo ca să hipnotizeze cobre și de e așa, eu zic că ar trebui să lăsăm cobrele nehipnotizate, să se bucure și ele de sărbători, nu să stea în transă pe mici tronsoane de drum și apoi să se trezească și să vadă glorioasa sărbătoare în alb și galben, apoi iar în transă, apoi iar online cu sărbătoarea, și tot așa. Treaba cu transa în perioada sărbătorilor e asigurată de milenii de băutură, nu avem nevoie de motive suplimentare pentru a nu înregistra ce ni se întâmplă, și, din acest motiv, mă gândesc serios să adresez o scrisoare primarului să îi spun să le despartă cumva pentru totdeauna. 😊